Istorie: cum a pierdut România Basarabia acum fix 85 de ani

La 85 de ani de când România a fost obligată să cedeze Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, profesorul Silviu Miloiu, președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice, explică care este istoria tumultuoasă a acestor teritorii și cum a ajuns România să fie forțată de Stalin să renunțe la ele.

La 85 de ani de când România a fost obligată să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și Ţinutul Herței, mulți români nu sunt deloc familiarizați cu trecutul, iar necunoscând istoria, nu pot înțelege nici prezentul. Așadar, v-aș întreba care ar fi primele mențiuni ale istoriografiei despre Basarabia și ce dovezi există că aceste teritorii ar fi aparținut cândva Moldovei și mai apoi României, după Unirea Principatelor?

Silviu Miloiu: Basarabia a fost în toată perioada medievală parte a Moldovei. Prin urmare, nu a fost o zonă distinctă din punct de vedere administrativ sau din punct de vedere politic, ci a fost integrată în cadrul Moldovei medievale, a lui Ștefan cel Mare, a înaintașilor și a urmașilor acestuia. Așa apare în sursele documentare, în mod constant, până la anul 1812.

Ce ar trebui să ne spună acest nume, Basarabia?

Sigur că terminologia de Basarabia se referă, de fapt, la partea de sud a Basarabiei de astăzi, care se presupune că ar fi fost stăpânită de Basarab I sau de unul dintre urmașii lui, dar acest lucru este, deocamdată, insuficient lămurit. În orice caz, Basarabia nu era un teritoriu pe care să-l poți percepe ca o formulă distinctă. Prutul nu era o frontieră în cadrul Moldovei medievale, ci, din contră, era unul dintre râurile peste care treceau domenii. Foarte mulți dintre boierii Moldovei aveau domenii care se întindeau pe cele două părți ale Prutului.

Exista totuși o delimitare, o împărțire administrativă a Moldovei?

Nu a fost niciun fel de deosebire între ceea ce se afla la vest de Prut sau la est de Prut. Dimpotrivă, noi avem împărțirea aceea în țara de sus, țara de jos, dar această împărțire ținea mai degrabă de axialitatea nord-sud și nu de axialitatea vest-est în cadrul Moldovei. În consecință, Basarabia medievală era, cu târgurile ei, cu dezvoltarea sa, perfect integrată în zonă, în Principatul Moldovei.

Cum stau lucrurile în ce privește Bucovina de Nord?

Realitatea este similară: practic, vorbim de un singur principat, care, la rândul lui, nu purta termenul de Bucovina. Dacă termenul de Basarabia este, de fapt, introdus ca atare, ca o denumire ce vrea să însemne un ținut separat politic, abia de Imperiul Rus după 1812, la fel s-a întâmplat și cu Bucovina, care, practic, devine un ținut separat după 7 mai 1775. Și termenul de Bucovina, Țara Pădurilor, de asemenea, este, din acel moment, asociat cu o entitate politică.

Care era importanța Bucovinei pentru principatul Moldovei?

Practic, Bucovina este regiunea dezvoltată a Moldovei, situată în nord, la interferența cu Polonia. Capitala Moldovei, Suceava, era integrată în această parte de nord a Moldovei, multe dintre mănăstirile medievale ale Moldovei, unele dintre cele mai importante, inclusiv ctitoriile lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș și alții, au fost predominant realizate în Bucovina. Sigur, unele dintre ele au fost construite și în ținutul Neamțului de exemplu, dar Bucovina a fost poate cea importantă din această perspectivă.

Basarabia și Bucovina, între Rusia și Imperiul Habsburgic
Când au început să se schimbe lucrurile pentru aceste teritorii și când au fost ele desprinse de Moldova?

În timpul războaielor ruso-austro-turce se schimbă realitatea, atât în Basarabia – prin pacea de la 1812 –, cât și mai înainte, în Bucovina, prin pacea de la 1775, după războiul dintre 1768 și 1774 – abia atunci Bucovina este desprinsă din ținutul Moldovei. Pentru cazul Basarabiei există câteva etape: de pildă, la 1538, Cetatea Albă și Chilia, așadar, partea de sud a Basarabiei, au fost pierdute în favoarea otomanilor – ne referim la perioada lui Suleiman Kanuni sau Suleiman Magnificul, așa cum este cunoscut adeseori în Occident. Pe când Bucovina, în integralitatea sa, a rămas parte a Moldovei până la 1775, când va fi o altă realitate politică în cadrul Imperiului Habsburgic, până la 1918, când s-a decis reunificarea Bucovinei cu ținutul din care se desprinsese, Moldova. Și, evident, Moldova făcea parte din România, iar așa s-a ajuns la unirea Bucovinei cu România la 1918.

Dacă ar fi să ne oprim încă puțin în anii dinaintea unirii Basarabiei și Bucovinei cu România, ce s-a întâmplat cu aceste teritorii și cum s-au purtat noii stăpâni, rușii, respectiv austriecii?

Trebuie spus că în momentul în care Basarabia a fost anexată prin tratatul din 1812, i s-a oferit autonomie, o autonomie care a fost însă suprimată treptat după 1821, iar de la 1828 s-a introdus chiar administrație rusească completă și evident s-a încurajat în acel context și colonizarea cu populații diverse, fie că e vorba de ruși, de ucraineni, de bulgari, de germani, de evrei, în special în zonele de sud și de nord ale Basarabiei. La fel au început politicile de rusificare, limba română fiind chiar interzisă în școli după 1867, iar Biserica Ortodoxă fiind supusă sinodului de la Sankt Petersburg.

A existat și un moment intermediar, când România a primit o parte a Basarabiei, după Mica Unire. Ce s-a întâmplat, de fapt?

Sudul Basarabiei a revenit României între 1856 și 1878, exact după Tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856. Acele trei județe – Cahul, Bolgrad și Ismail – au fost retrocedate Moldovei și în felul acesta, sudul Basarabiei a făcut parte din acel creuzet de constituire a statului român modern. Totul până la Tratatul de la Berlin de la 1878, atunci când România a fost nevoită să cedeze aceste județe Rusiei, deși am fost aliații ei în timpul războiului din 1877-1878 (n.r. – cunoscut pentru noi drept Războiul de Independență). Sigur, am primit la schimb Dobrogea, dar faptul că am fost obligați să cedăm acel teritoriu a generat foarte mari tensiuni între București și Sankt Petersburg.

Cum arăta Basarabia secolului al XIX-lea? În ce măsură era prezent spiritul românesc?

O serie întreagă de personalități ale României, ale Basarabiei secolului al XIX-lea au încercat să promoveze limba, cultura română, să constituie societăți culturale, reviste, școli confesionale. Iar o parte dintre tinerii moldoveni, ajutați fiind de acești mecena, au reușit să studieze în universitățile din străinătate, în special la Universitatea din Tartu sau Dorbat (n.r. – în Estonia de azi), unde s-a constituit și o organizație a acestora, numită „Pământenia studenților basarabeni“. Din această organizație practic se vor desprinde o serie de lideri care au contribuit la unirea Basarabiei cu țara-mamă.

Dar Bucovina ocupată de austrieci, cum arăta în acei ani?

Bucovina istorică s-a aflat sub ocupația austriacă între 1775 și 1918, o ocupație care, la fel ca și cea rusească, a fost una de tip imperial. Și trebuie spus că, în general, comunitatea românească din Bucovina s-a confruntat cu mari dificultăți în a se afirma în secolul al XIX-lea, dar spre deosebire de Rusia, în cazul Basarabiei, totuși, Imperiul Habsburgic a permis o anumită dezvoltare a școlilor, o anumită dezvoltare a culturii românești. Să nu uităm că, până la urmă, la Cernăuți a studiat și poetul nostru Mihai Eminescu, să nu uităm că au fost câțiva mari profesori români care s-au afirmat în Bucovina.

27 martie 1918: întoarcerea acasă
Referindu-ne la unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, care era contextul internațional de după Primul Război Mondial și ce a facilitat apariția României Mari?

Sigur că unirea de la 27 martie 1918 a fost prefațată de Revoluția Rusă din februarie 1917 și, de asemenea, de lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie același an. În acest context, foarte multe asociații de tipul organizațiilor de soldați, de învățători, de preoți au încercat să realizeze, să coaguleze o mișcare națională română care, într-un final, s-a reunit în cadrul Sfatului și au concretizat votul din 27 martie 1918 de unire cu România. Unirea a fost susținută de o majoritate a elitelor românești contestată de Rusia sovietică, care nu a recunoscut acest act, această decizie adoptată în contextul autodeterminării naționale, dar Tratatul de la Paris din 1920 a recunoscut internațional această unire.

Care au fost statele importante care au semnat acest tratat?

Acest tratat a fost semnat de puteri importante: Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. A fost și ratificat de primele trei, doar Japonia nu a ratificat ulterior acest tratat. Însă actul de reîntregire a Basarabiei a fost unul esențial, mai cu seamă că în perioada interbelică România a trebuit să facă eforturi foarte mari – România unită, evident, incluzând și elitele basarabene aici, a trebuit să desfășoare activități importante, însemnate, pentru ca Basarabia să se poată dezvolta din punct de vedere educațional, cultural, în condițiile în care nivelul educației era foarte redus înainte de 1918.

În toți acei ani, propaganda sovietică a susținut că România nu a făcut decât să ocupe și să jefuiască Basarabia, idei care mai sunt vehiculate și azi de unii. Cum au stat însă în realitate lucrurile, ce a făcut România pentru basarabeni?

Prin politicile pe care le-a desfășurat, statul român a încercat să dezvolte cunoașterea de carte. Apoi, avem legile adoptate în 1921, reforma agrară. Așa s-a ajuns ca o parte a proprietății să fie împărțită către micii proprietari, deci Basarabia a devenit o regiune de mici proprietari. În Basabaria, și în general în România, au apărut foarte multe instituții culturale și periodice românești, ceea ce a generat o renaștere culturală în perioada aceasta. Sigur, nu totul a fost pe deplin realizat în perioada interbelică și timpul a fost scurt. Și cum spuneați, a existat și multă propagandă, și aș adăuga că au fost și numeroase mișcări subversive îndreptate împotriva unirii Basarabiei cu România. Aici mă gândesc la revolta țăranilor de la Tatarbunar din 1924 (n.r. – în prezent, parte a Ucrainei și a Regiunii Odessa), dar au fost și altele mai mici de acest fel.

Au fost și greșeli ale conducerii de la București față de această regiune a țării?

Se poate spune că au fost unele greșeli. România nu a fost pe deplin consistentă în politicile sale din Basarabia, iar uneori a stârnit nemulțumiri prin faptul că au fost trimise persoane de o calitate îndoielnică să conducă din punct de vedere administrativ, educațional sau cultural anumite instituții din Basarabia. La fel s-a întâmplat și în alte regiuni care s-au unit în 1918 cu ţara-mamă. Însă, un mare plus a rămas integrarea Basarabiei, dezvoltarea educației și culturii, dar și faptul că, pentru prima dată, românii au avut drept de cetate în cadrul Basarabiei (n.e. – drept de a clădi, a fortifica un oraș, un târg).

Pofta revizionistă a dictatorului Stalin
Cum s-a ajuns la momentul ultimatumului dat de URSS, din 28 iunie 1940? În ce măsură ar fi putut fi evitat acest supliciu în contextul internațional al acelor ani?

Ceea ce s-a întâmplat în anii 1939-1940 ține, bineînțeles, de politicile revizioniste ale marilor puteri, îndeosebi ale Germaniei naziste și ale Uniunii Sovietice condusă de Stalin. Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, i-a oferit lui Stalin prilejul perfect pentru a pregăti anexarea teritoriilor românești la care aspira – în special Basarabia și Bucovina. Să nu uităm că în anexa secretă a acestui pact este specificat faptul că Uniunea Sovietică își exprimă interesul față de teritoriile românești din Răsărit. În timp ce sovieticii își exprimau acest interes, Germania își dădea cumva consimțământul ca acest lucru să se întâmple.

România făcea parte, totuși, dintr-un sistem puternic de alianțe și era protejată, teoretic, de Franța și de Anglia, două dintre marile puteri ale vremii. De ce nu a putut nimeni să împiedice acest rapt teritorial?

Stalin a așteptat ca puterile occidentale care erau principalele garante ale României să piardă războiul. Iar Franța avea să fie înfrântă în 1940, așa că nu mai putea să ajute România. Așa s-a ajuns ulterior la ultimatumurile pe care URSS le-a dat României în data de 26 iunie 1940 și 27 iunie 1940. Sigur am văzut în arhivele militare că deja Armata Română înțelesese că un asemenea eveniment este foarte posibil și atunci factorii politici fuseseră informați despre posibilitatea unei mișcări îndreptate de Uniunea Sovietică împotriva României. Însă lucrurile au evoluat foarte rapid și întreg acest proces de anexare a Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost unul extrem de dureros.

Totuși, Stalin nu a respectat nici măcar înțelegerea cu Hitler și nu s-a limitat la Basarabia, ci a anexat și Bucovina de Nord și Herța, care au revenit ulterior Ucrainei. Care a fost explicația dată de sovietici în acest caz și cum a fost primită de Adolf Hitler?

Până la urmă, Stalin, care își dorea întreaga Bucovină, a trebuit să țină cont de obiecțiile lui Hitler și, practic, într-un târg ca la piață au împărțit Bucovina în două, Bucovina de Nord care a revenit Uniunii Sovietice și Bucovina de Sud care a rămas României, iar victima colaterală a fost și Ținutul Herța care a fost anexat dincolo de linia de frontieră pe care o conveniseră marile puteri în detrimentul legislației internaționale în vigoare atunci. Și nici măcar Adolf Hitler nu a fost deloc încântat de lucrul acesta. El a reamintit faptul că Bucovina a fost teritoriu german, austriac – să nu uităm că el era la origine austriac – și, prin urmare, nu înțelegea de ce Stalin ar avea pretenții cu privire la Bucovina. Stalin a obiectat că are pretenții cu privire la Bucovina pentru că România a exploatat resursele Basarabiei în perioada interbelică, pe care evident că o considera rusească, și atunci considera ca un fel de compensație anexarea Bucovinei de Nord și a Herței. Până la urmă, Hitler, care era totuși interesat să se concentreze pe operațiunile militare împotriva Franței fără a intra în același timp în conflict cu URSS, a cedat în cele din urmă și a acceptat ca zona de nord a Bucovinei să fie cedată lui Stalin. A fost, în mod evident, un nou act samavolnic, pentru că, efectiv, nici din punct de vedere istoric, nici etnic nu se justificau pretențiile Uniunii Sovietice. De altfel, din punct de vedere al dreptului internațional nu s-au justificat deloc niciuna dintre pretențiile sovietice, nici în ceea ce privește țările baltice, nici Polonia, nici Finlanda și nici România, pentru că vorbim de parte a unui întreg proces revizionist al URSS care s-a desfășurat atunci.

Ce a urmat după acel ultimatum?

A fost o perioadă cumplită – în primul rând, faptul că Uniunea Sovietică a cerut ca în termen de 24 până la 48 de ore, România să se retragă din Basarabia. Era practic aproape imposibil ca în doar două zile să retragi de pe teritoriul Basarabiei armata, administrația. De asemenea, și pentru populația care voia să se mute în România a fost practic imposibil, având în vedere posibilitățile de transport existente. Retragerea a fost una extrem de complicată, cu mari traume și mari drame la nivel social și la nivel psihologic. Trupele sovietice au intrat foarte rapid pe teritoriul Basarabiei, însoțite de NKVD, instaurându-se astfel regimul sovietic.